Zodii îndoliate,
ce și-au pierdut Clipele,
se oferă la margine de Destin,
să ne îndrume,
Pierduți,
printre Zâmbetele Ridurilor,
unor Zile fără adăpost,
din Inimile de Vânt ale cărora,
Frunze de Vise ruginite,
ni se desprind,
din părul Clipelor,
pe a căror Eternitate,
De ce ne cauți Doamne,
cu Iadul Tău,
atunci când iubim,
și vrem să rămânem,
Batem în zadar,
la poarta Destinului,
crezând că ne va deschide,
și va lăsa din sclavie,
Nori de Flăcări,
plouă cu Lacrimi de Vise,
peste întinderile,
ce par fără de sfârșit,
Așteptări resemnate,
ning cu Suspine,
peste părul descâlcit al Clipelor,
unei Lumânări de Speranțe topite,
Frământări reci,
ce par fără sfârșit,
ne mistuie Frunțile Viselor,
tot mai transpirate,
Alergăm mereu,
spre Nicăieri,
însoțiți de Lacrimile Zilelor,
fără adăpost,
Poduri de Lacrimi,
ne unesc malurile Durerilor,
de cele ale Disperării,
ducând pe spatele Ochilor de Cer,