Zile fără de sfârșit,
abia își mai duc plumbul cenușiu,
al Destinelor,
în brațele lipsite de vlagă,
Oricât aș sculpta,
în piatra Sufletului tău,
și aș dori să dau viață,
statuilor Zilelor fără adăpost,
Atunci când mi-am atins,
fruntea Inimii de Cer,
a Cuvântului Creației,
de Zidurile întunecate,
Valuri de Riduri,
se lovesc zgomotos,
de Zâmbetele descompuse,
ale Tăcerii Cuvintelor,
Amintiri ruginite,
ce nici măcar tăioase,
nu mai pot fi,
abia se mai reazămă,
Ninge cu Clipe,
peste fruntea Orizontului gri,
atât de adâncit,
în zăpada Cimitirelor de Vise,
Lumini stinse,
de Flăcările Indiferenței,
ce vagabondează,
prin Ochii Speranțelor,
Săgețile Frământărilor,
se îndreaptă,
către Destinațiile fără țintă,
ale Pașilor incomozi,
Furtuni de Vise,
tună și fulgeră cu Priviri,
pe pragurile Disperării,
ce-și pierde identitatea,
Zidește-mi Eternitate,
Clipele,
într-o singură Inimă de Jar,
care să bată pentru amândoi,