Acum, că și privirea s-a scurtat
Și fiecare-i singur cu-ale sale,
S-ar cuveni să fim mai grijulii
Cu moartea ce ne dă mereu târcoale.
A nins, ca într-un fel de remușcare,
Pentru întreaga crimă dintre noi,
N-au mai venit nici îngeri înapoi,
Nici nu ne-au spus bătrânii cum se moare.
Acum, mă-ntreb ce se va întâmpla,
Cu viața mea, cu scrisul meu, cu toate,
Când mă voi liniști și am s-adorm,
Măcar o noapte, cu seninătate.
Alături, un palton și o jachetă
Ca-ntr-o idilă mânecile-și strâng,
Se caută, pe urmă se regretă,
Cu lacrimi tragice de nasturi plâng.
Ca-ntr-un ecou ce veșnic mă îngână,
Așa mi-apare, uneori, în vis,
Într-un chenar de cenușiu-închis,
Bunica mea venind de la fântână.
Ce singurătate agresivă,
Se așează peste noi și printre,
Sună lung și ușa e deschisă,
Dar nu intră nimeni, cin' să intre?
Pune fir de doliu la fereastră
Și aprinde ultimul chibrit,
Eu am omorât iubirea noastră
Și mă mai și mir că a murit.
Doamne, ce m-aș fi făcut dacă mă nășteam, înainte
De-a exista cuvinte?
Cum aș fi spus ceea ce simțeam că trebuie să spun,
Norocul de-a fi excedentul mental!
Plătesc întâmplarea că-l am și în rate,
dar, scapă-mă, Doamne, de tot și de toate,
dau gloria, casa, condeiul - pe-un cal.
La noapte nu mai am răbdare,
La noapte nu mă pot abține,
Mă furișez în taină mare
Și voi fugi de lîngă tine.