N-aș vrea cu-această veste să te sperii,
Dar peste tot, pe-aicea, pe pământ,
Ca dintr-un ochi al cerurilor, sfânt,
Sunt pretutindeni lacrimile verii.
Nu știu de ce și nimenea nu știe
M-au părăsit cu toții, rînd pe rînd.
Ca să mă simt, ca să mă simt curînd
Un fel de crivăț la benzinărie.
Te simt pierind deodată, pierzîndu-te-n abis,
călătoresc deasupra destruchipării tale,
cu ochiul plin de lacrimi, bătînd întredeschis,
sub stea sinucigașă, a trecere și jale.
Bătrîni de toate cîte ne-au premers,
Ne-am întîlnit degeaba pe o pernă,
Puteam să cînt și să te fac eternă
Și să-ți îngheț piciorele în mers.
Și, iată, strugurii în cer sunt copți
Și veste de recoltă mare vine
Și mie mi-este dor să fiu cu tine,
Măcar, într-una din aceste nopți.
Mai trec prin locul unde ne-am iubit,
De parcă o chemare mă absoarbe,
Dar, pe la cenușii ferestre oarbe,
Văd urme dintr-un giulgiu zdrențuit.
Tu mi-ai jurat la Monumentul Ciumii,
Să mori cu mine când va fi să mor,
Și eu am spus aceasta tuturor
Și te-am și înălțat în ochii lumii.
La tine-am ajuns prea târziu
Sătul de atâtea cuvinte,
Sunt gata să uit tot ce știu
Nu vreau nici aduceri-aminte.
Ce dor mi-a fost de drumul către casă
Și mă grăbesc să-l fac și să-l refac,
Lumina mă respinge și m-apasă,
Pe ochi am parcă pânza unui sac.
Tu mă faci și să sufar, și sînt fericit,
Și-i dai inimii dor să reziste
Să iubesc nebunia că noi ne-am iubit
Și să scriu capodopere triste.