Eu cred că ți-aș dicta la nesfârșit,
Cu o aceeași voce muribundă,
O poezie, care să ascundă
Împrejurarea că am și murit.
Iarna ce ni se-arată
va fi ca niciodată,
va fi trofeul tău și-al meu
și vom cânta vecernii
Un doctor dintr-un sat pe lîngă ape
Iubea o fată și-l iubea și ea,
Iubire pe iubire se iubea,
Departe-i dădea hrană lui aproape.
Să ne refacem viața din țurțuri și ninsoare,
Ca oameni de zăpadă să conversăm tăcut
Să viscolim în lumea prin care am trecut,
Cu inimi înghețate și fără îndurare.
Nu știu cine poate să mă creadă,
Dar mai am puterea de-a iubi,
Mi-a rămas puțin din lunga zi,
Port în mâini o floare de zăpadă.
Acești copaci, ce par a dezerta,
Mai bine i-am închide în arhivă,
Cu frunze care cad spunând ceva
Pe flori de ieri ce nu se mai cultivă.
A nins de necrezut întreaga vară
Și când m-am îmbrăcat am înțeles
Că am în oase viscol, frig, eres,
Zăpezi din iarna mea interioară.
Mă-ncearcă iar, de cine știe unde,
Ca o pedeapsă cinică și grea,
Senzația că ne-am putea ascunde
Într-un poem al meu de altcândva.
Din nou, probabil, s-a-ntâmplat ceva
În tot mai scunda sângelui cascadă
Și frunzele au început să cadă
A nu știu câta oară-n viața mea.
Va fi păcatul tău să-mi ieși dintre cuvinte
De-ajung să-mi pară rău, când mi-te-aduc aminte,
Mă-nvârt bolnav în cerc, sub talpă simt morminte
Și în zadar încerc să nu te mai țin minte.