Se scutură iarna pe umerii goi,
se lasă-nserarea, e viscol în noi,
atingeri uitate cu degete reci,
poemele-ngheață, tu, iarnă, când treci.
Nici moartea nu mă sperie atât
cum gândul că te pierd, de gât mă strânge,
în lipsa ta, copacii mor urât,
esență iau cuvintele din sânge.
Prin ceața bolnavă se pierde orașul
și nimeni nu este pe străzi,
în tine, o iarnă își sapă sălașul.
Iubirea îți spune: să crezi!
Sfidez înălțimea
de-un zid coșcovit agățat,
lumea, sub mine,
în spate
Din doi în doi am numărat iar pașii
făcuți cândva pe-o margine de stea
când peste vise, noi eram luntrașii
pe coaja unui măr ce strălucea.
voi, în genunchi!
pe aici a trecut el,
cel care a fost în fiecare
și n-ați știut,
E greu când nimeni nu-nțelege
ce vrei să spui, deși e clar,
și când din vorba ta culege
numai ce-i este necesar.
Urăsc durerea-nchipuită
din patrioți de mucava,
când țara este chinuită
mereu e vina altcuiva.
un câmp uscat
un drum prăfuit
și-n depărtare Olimpul
un fast imaginar agățat de o stâncă
mi-ești viscolul ce mă împarte-n două,
mi-ești bucurie, dar și întristare,
când pleci, mă doare, și ce tragic plouă
urgia cruntă-a nepăsării tale.