Iacov, la oi, ani șapte îl sluji
Pe Làban, al Rahelei cea frumoasă
Tată; deși pe ea vru s-o slujească,
Căci doar pe ea drept plată o dori.
Decât să-nvingi atâția regi rebeli
Decât să-nvii al Indiei Regat,
Decât să surpi prestigiul câștigat
De cei ce i-au învins pe infideli;
Cea care luă, salvându-și castitatea,
Asupra sa o crudă răzbunare
Pentru-acea scurtă, silnică schimbare
Ce i-a distrus onoarea, demnitatea,
Culcat la malul Eufratului cândva,
Am regăsit, cutreierând memoria,
Binele trecător, precum și gloria
Ce le-am trăit, dulce Sioane,-n țara ta.
Când vasta, de mâhnire provocată
Închipuire, ochii-mi ațipește,
În vise-acea ființă se ivește
De mine-n viața asta doar visată.
Anihilat de-amor Îmi este gândul
Lovit mai rău ca Viața mea înfrântă,
Ție-nchinată și Menită încă
A-ți da orice, Așa cum vei fi vrând tu.
Stă voluptuoasă pasărea cea tandră
Cu pliscul ei penajul aranjând;
Trilul nemăsurat, zglobiu și blând
Lansându-l de pe rustica ei creangă;
Copac, a cărui poamă tandră, blând,
Cu lapte și cu sânge e pictată,
În care-o puritate rușinată
Eu voi cânta atât de suav amorul,
În versuri într-atât de-armonioase,
Că două mii de scene amoroase
Vor răspândi în inimi reci fiorul.
Suflet al meu blajin, care-ai plecat1
Din viața asta crudă prea curând,
Te odihnește-n Cer, pe-acest pământ
Trăi-voi eu, mereu îndurerat.