În Endor crunt strigă femeia: Văd –
de brațe-o prinse regele: Pe cine?
Și ea nici nu-i vorbise de prăpăd
Când, brusc, el insuși îl văzu prea bine:
Crezi că simți dezastru-ți oare? Nu –
Chiar și regele-și părea mai mare
când pe tânărul harpist, dar tare,
să-l ucidă întru totul vru.
Făcuse totul, alianța-ncât
s-o-nalțe iar ca un altar pe care
acum cădea drept foc din depărtare
respinsă-ncredere-i, și, hotărât,
Ah, nu-s nici regii să dureze mult
și pot pieri ca lucruri oarecare,
deși puterea lor e-nvingătoare
și se întinde-n țară cu tumult.
Atât știa și el doar despre moarte:
că-n mut tărâm ne mână rând pe rând.
Dar când, nu smulsă, se desprinde foarte
lin de privirea lui, alunecând
Nu l-ați înțeles niciodată pe băiatul meu, bitinianul,
(ca, fluviul oprind, să-l scăpați de mormânt)
nici unul. Ce-i drept, l-alintasem. Și totuși: elanul,
pe veci intristandu-l, noi toți i l-am înfrânt.
La o răscruce zace-n mormânt
Un om ce și-a făcut seama;
Acolo crește o floare albastră –
„A păcătosului floare” se cheamă.
La ceai, în amurgul poetic,
Vorbesc de-un amor ideal:
Bărbații discută estetic
Iar doamnele sentimental.
Când vei dormi, iubirea mea,
În groapa-ntunecată,
Spre tine să cobor aș vrea,
Să-mi fi alături toată.
Spune-mi, nu ești, bunăoară,
Vreun născocit portret
Izvorât în zi de vară
Dintr-un creier de poet?