Nicicând pământul n-are să vadă a
tât de ferm ca-n crengile-ți, livadă,
nici mai difuz ca-n horbota, pe care
o fac pe iarbă umbrele-ți, nu are
Loc vechi cu clopote care-ți persistă
după ce-n turnuri sună, în urechi,
într-o priveliște ce, făr' să fie tristă,
trist își întinde umbrele ei vechi.
Priveliște ca-n palmă și-un clopot care sună:
o seară ce aduce-o descătușare pură;
iar asta pregătește ora bună
când se apropie-o-nouă și gingașă figură....
Un roz lila-ntre ierburi verzi, un sur
discret, o vie pe spaliere – iar
deasupra pantelor și-a plantelor, azur:
un cer ospitalier; un cer princiar;
Apusul zilei care moare
suflat e, iar, cu-argintul serii,
pe când în inima tăcerii
se-aude-o palidă rumoare.
Cu toatele,-aici, cântă ce a fost
cândva,-nu, însă,-n dauna lui mâine;
ce-nseamnă cer sau mână, vânt sau pâine
având să i se dea, din nou, de rost.
Printre mașini în mers rapid
și fără sațiu î
n a străbate noul vid
al imbatabilului spațiu, –
Cum totu-i trecere – pecetea-i
s-o poarte scurta melodie
a noastră – care să ne-adie
și să ne-aline setea.
Pământul, cerului, ce-ascultă multă lume
cu luare-aminte,-i spune că sunt punți
între ei doi – anume
acești munți.
Drumuri ce, între două pajiști, nu te duc
nicăieri, de parcă dinadins
abătute vor fi fost, cu meșteșug,
de la un țel, al lor, de neatins;