Un gând ce vrea să se povestească.
Îmi șușotește-n taină suflarea unui vânt,
Prin străvezia ceață-a perdelei din fereastră...
I-ascult răcoritoarea năvală din cuvânt
Și gust c-un zâmbet straniu singurătatea noastră.
Cu-aceeași grație va curge Clipa
Și prin furtuni, și prin lumină roz,
Cu-același vânt, prin iarbă sau moloz,
Își va doini cu frenezie pripa.
Iar se stârnesc himerele
pe cerul rotației călătoare.
Cei doi poli
De mii de ori trec umbre-nșelătoare,
O goană strânsă-n liniștea grădinii,
Măiastră alchimie a luminii,
Ce își evaporă esența-n soare
Nicio tristețe nu are margini,
dar bucuria nu are țărm.
Este un duh al mareelor noaptea,
când luna grăiește cu-aginturi
Artă a zării -
amurg plin de sori fragili
în miez de vară
Și vine-o clipă-n care viața-ți cade
În palma largă-a unui Dumnezeu...
Te-ntrebi mai viu ca niciodată: Eu
Din care stea a negrelor arcade
(fiului meu)
O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,
În timp și spațiu, marea se prefiră
Trudită-n valuri, leneșă pe mal.
Îmi dă albastrul ei monumental
Ca martor la tăcerea mea... și liră.
Alerg cu răsuflarea întretăiată
între frigul toamnei și lumina din sufletul meu.
Doamne, cât de tăios și de dual poate să fie cuvântul!
L-am gândit în cele mai înalte și mai miloase neliniști,