Un gând ce vrea să se povestească.
Alerg cu răsuflarea întretăiată
între frigul toamnei și lumina din sufletul meu.
Doamne, cât de tăios și de dual poate să fie cuvântul!
L-am gândit în cele mai înalte și mai miloase neliniști,
A înflorit cu păsări, azi, copacul,
Cel care-i cântă-albastrului vântoase
Și bate în ferestre fabuloase
Să-mprăștie din ceruri zodiacul.
Orașul viu începe să-și deschidă
Imensul ochi, în soare oglindit,
Și, zgomotos, cu vuietul scrâșnit,
Zâmbește din beton și cărămidă.
Flori de liliac -
fanfara frumoaselor
cu trompete mov
Muzical ecou al unei lumi pierdute...
E ca atunci când ninge și sufletul vibrează
înnobilat de alb
de puritate.
Pe la marginea cea roasă a poeziei
s-au strecurat două flori de mușețel.
Se pare c-au înflorit oasele cele multe
ale străbunilor de sub iarbă.
Un cântec ciripește-a promenadă
Prin ceruri invadate de topaz.
Din sânul auritului talaz,
O rază îndrăznește să repeadă
Pe rafturi cu milenii în spinare,
Stau cărți, ca focuri stinse în altare
Și-un zvon prelung, de trap imperial,
Împrăștie năluci din palimpseste,
Romanța unui anotimp, pudrat
Cu întâmplări grozave de iubire,
Îmi scrie cu fiori pe amintire
Și-mi mângâie tristețea c-un oftat.
În ochi c-o-albastră vară plângătoare,
Așteaptă lângă scrinul cu povești
Și parcă înnorări dumnezeiești
Îi scutură pe aură ninsoare.