Un gând ce vrea să se povestească.
Cuvintele mi s-au născut la malul
Lipit, prin Eufrat, de Babilon
Și au durat cetate peste ton,
Cu piatra care scapără realul.
Hai să fugim pe pajiști de argilă
Cu-nflorituri de vânt nepământene,
Încondeiate-n spice cucutene
Pe plămădeala unui blid - fragilă!
Orașul cu ferestrele deschise
Își desfrunzise, peste noi, lumini
Și, cu tămâia-aromelor de crini,
Albea tăcerea clipelor ucise.
Sunt tonul nerostit al pietrei mute,
Nelimpezită, încă, arătare,
O Evă poticnită-n așteptare
Sub dalta unei trude neștiute
Dezmiardă cerul albe avioane,
Îi ondulează bucle depărtării
Ca trombe ale-naltelor cicloane,
De la-început, pân-la sfârșitul zării.
Motto: Când înjuri cu convingerea că merită să fii auzit, e semn că ai renunțat la diplomație, nu și la dramă
Nu-l cunoșteam.
L-am văzut într-o după-amiază de septembrie,
Cuvintele nu răzbună pe nimeni. Nici măcar pe genii.
Pot bucura, pot trăda, pot minți,
pot lăsa descoperite mai multe euri și sensuri,
dar nu răzbună pe nimeni.
Totul capătă sens și echilibru
în rotirea sistematică a cerului,
numai tu, Silenus, nu pricepi
mersul spre echinocțiu.
Nu era nici zori, nici seară, doar un ceas ca o tăcere
Și, în codrul nins cu frunze, sta pe iarbă păstorița
Cea de lume-nstrăinată, împietrită de durere,
Cu rafale de furtună strânse-n suflet - Tudorița.
Bate vântul dinspre dealuri, aromind cu tescovină,
Frunză arsă și răcoare. Geme satul de strigare
La cules de tămâioasă cu nuri roz, de boabă plină.
- Hai, copchii, să strângem rodul, strigă-un moș de pe-o colină,