Dezmiardă cerul albe avioane,
Îi ondulează bucle depărtării
Ca trombe ale-naltelor cicloane,
De la-început, pân-la sfârșitul zării.
Motto: Când înjuri cu convingerea că merită să fii auzit, e semn că ai renunțat la diplomație, nu și la dramă
Nu-l cunoșteam.
L-am văzut într-o după-amiază de septembrie,
Cuvintele nu răzbună pe nimeni. Nici măcar pe genii.
Pot bucura, pot trăda, pot minți,
pot lăsa descoperite mai multe euri și sensuri,
dar nu răzbună pe nimeni.
Totul capătă sens și echilibru
în rotirea sistematică a cerului,
numai tu, Silenus, nu pricepi
mersul spre echinocțiu.
Nu era nici zori, nici seară, doar un ceas ca o tăcere
Și, în codrul nins cu frunze, sta pe iarbă păstorița
Cea de lume-nstrăinată, împietrită de durere,
Cu rafale de furtună strânse-n suflet - Tudorița.
Bate vântul dinspre dealuri, aromind cu tescovină,
Frunză arsă și răcoare. Geme satul de strigare
La cules de tămâioasă cu nuri roz, de boabă plină.
- Hai, copchii, să strângem rodul, strigă-un moș de pe-o colină,
Se derulează-n alb și negru pelicula, fără cuvinte.
Lumina cade peste chipuri și,-n plan secund, un vechi pian
E vuiet cosmic și tăcere sau lovitură de ciocan,
Ce împletește, între clape, oricare gest... cu simțăminte.
Iau din vraja ta sonoră, vântule, un pumn de vise,
Când mi-atingi cu șoapta fruntea, când împarți rafalei rândul,
Să te-ascult și să destăinui cum se plăsmuiește gândul
Din minunile tăcerii de sub pleoapele închise!
În nemișcare stau în fața pânzei.
Doar inima dă pasul înapoi,
Cuvintele, prin gânduri, zboară-n roi,
Mânate de filosofia frunzei,
Barosul o lovea fierbinte,
Cu ritm, într-o rutină veche,
Dar nicovala fără minte
Visa că-s suflete pereche.