Un gând ce vrea să se povestească.
Un foșnet sub un pas hoțesc de vânt,
O umbră se pitește cu sfială,
Dar varsă călimara cu cerneală
A serii rătăcite pe pământ.
Fascinația inocenței
modelată în piatră...
Fiecare vis al Marelui Meșter
ireal dăltuit
Pașii bat în ritmul gongului
a grabă și a bucurie
a dragoste și a putere
în locul de la marginea Europei...
Mă cotropesc cu-albastrul lumii zorii
Și inimii mi-l lasă căpătâi
Să bată gongul ceasului dintâi,
Rebelă,-ntr-o acustică-a splendorii.
În focul bătăliilor prea grele,
O albă noapte viața ni se pare,
Pulsând cu frumusețile-i amare
Precum un cer incendiat de stele.
Dintotdeauna au existat cuvinte
ce ți-au vorbit în locul meu
dar nebăgate-n seamă
au adormit cuminți în umbra lungă-a așteptării.
Zâmbesc. Culeg cu gândul pașii tăi
Și le dezmierd cărarea către mine...
Călătoria lor îmi aparține,
De parcă-am fi-împreună peste căi
Lumina toamnei, prinsă-n ochii tăi,
Îmi tulbură cu aurite unde
Târâșul inimii printre secunde
Și îmi îmbracă trupu-n vâlvătăi.
Se arăta un nefiresc al hazardului
o geometrie piezișă
în verticala sentinței de-a se-ntrupa în femeie
o cădere fără întoarcere
Pătrund în templul tău dorit, iubire,
Căminul meu, adânc săpat în piept,
Dar cotropit de teamă, pe nedrept,
De cel mai drag tăiș dintr-o privire.