Un gând ce vrea să se povestească.
Pădurea, cu-atâtea doinite și pustnice glasuri,
Cu zbateri de frunze, ca oști mercenare-n cadențe,
Se-aruncă-n amurgul de foc cu astrale latențe
Și sângeră-n scoarțe-arămiul târziilor ceasuri.
Sfârșește lin, la fel de însorită,
Ca-ntr-un festin al morții cu nectar,
Cu melancolic zbor din calendar,
Printr-o tristețe dulce și-nflorită.
Motto: "Despre unele lucruri nu numai că nu se poate vorbi inteligent, dar nici nu e inteligent să te apuci să vorbești" (F.M. Dostoievski)
Cuvântul nu este prin el însuși un merit,
așa, firfiriu și zănatic,
- variantă îmbunătățită -
Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
S-a înserat și se coboară-n mine
Lumina caldă-a amintirii tale,
Lung glas cu șopotiri domoale,
Ce-mi lasă adâncimile senine.
Împinge viața care triumfale,
Dar, între rugăciune și blestem,
E pasul imprudentului boem,
Din Vârful cu Dor al cuvintelor mele
păstrează lentoarea
cu care-mi petrec bucuria
singurătății cu tine.
Femeia-și întorcea zuluful moale,
Pierdută, parcă,-n vaste nostalgii,
Dar gândurile ei purtau răscoale
Pe-o culme a lumeștilor urgii.
Tu, Maică, mai curată ca izvorul,
Așterne-ne la umbra ta culcuș,
Ca din lumina palmelor căuș
Să ne îndestulezi cu pace zborul!
Se-ascund două milenii prin unghere,
Iar bolta își rotește zodiacul,
Și zilele, și nopțile, și veacul