Un gând ce vrea să se povestească.
Împinge viața care triumfale,
Dar, între rugăciune și blestem,
E pasul imprudentului boem,
Din Vârful cu Dor al cuvintelor mele
păstrează lentoarea
cu care-mi petrec bucuria
singurătății cu tine.
Femeia-și întorcea zuluful moale,
Pierdută, parcă,-n vaste nostalgii,
Dar gândurile ei purtau răscoale
Pe-o culme a lumeștilor urgii.
Tu, Maică, mai curată ca izvorul,
Așterne-ne la umbra ta culcuș,
Ca din lumina palmelor căuș
Să ne îndestulezi cu pace zborul!
Se-ascund două milenii prin unghere,
Iar bolta își rotește zodiacul,
Și zilele, și nopțile, și veacul
Sărmane Bogumil*
îngemănată umbră-a lui Manole
fad chip al preamăririi
prea dornic de iluzia puterii
Se întețește vântul și sparge-n mii de șoapte
Talazuri răvășite pe piscuri nebuloase,
Ca lacrima luminii cleștarul să și-l lase
Pe fresca sinilie dintre o zi și-o noapte.
Motto: "Să nu te cerți cu oamenii mai mult decât cu tine însuți."
Îmi rabdă sufletul desțelenirea,
Primește-n plin și joardele de vânt,
În cald lăcașul raiului cu stele,
Cu foișoare înspre dalbe șesuri,
Un înger înălța cupole-n versuri,
Să-ngroape toate iadurile-n ele.
De august era noaptea. Străvezie
mătase fluturândă către zare,
când vântul, cu prelunga-i suspinare,
ne-nfiora pe piele-o poezie.