Un gând ce vrea să se povestească.
Dintr-un cotlon de liniște-aprilină,
În noapte,-o stea a murmurat un cânt
Și, pe-o aripă slobodă de vânt,
Au năvălit moi îngeri de lumină
Doi ochi adânci, umpluți cu nestemate
Și-o ceață de mătase care-ascunde
Un trup pierdut în mlădieri rotunde,
Sculptat în marmure de voluptate.
Fereastra mea nu vrea să se deschidă
Cum valul se întoarce înspre zare,
Avid, în mlădioasa-i căutare,
De pătimașul cânt de nereidă.
Se risipește-n fluturi albi grădina,
Când, sub cununi de limpede-auroră,
Se-adună aripi plutitoare-n horă
Și dansul lor împrăștie lumina.
Pe strada unde pietrele vorbesc
(Pe unde pașii mei cândva s-au scurs),
Prin vaiere și râsuri, un discurs
Ar spune ce-am iubit și ce iubesc.
Vâjâit străpunge norii,
Ca un bulgăre de foc
Din genuni să-și facă loc
Pe făgașe iluzorii.
O mie de-întrebări și-așteaptă rândul,
Cu cele care n-au primit răspuns,
Într-un infern dantesc de nepătruns,
Din universul unde-mi zboară gândul.
Încremenită ți-e privirea dulce...
Își tace gândul în fotografie,
Doar o scânteie de lumină vie
Ar vrea pe inimă să mi se culce.
Vultur năprasnic ce sparge văzduhul
Îmi este,-între multe metehne, trăirea,
Vârtej peste soare își duce rotirea,
Cu zbateri de aripi să-i stingă năduful.
În piele cu mireasma mohorului uscat
Și-n păr cu fum și smoală, din iadul cu păcat,
Își unduiește trupul în dans țiganca smeadă,
Vibrând a libertate din viața de nomadă.