Un gând ce vrea să se povestească.
Eu simt că în zadar te zvârcolești
Prin clocote de-amarnică furtună,
Deșteaptă-te, tu, inimă nebună,
E doar o-închipuire că iubești!
Cui i-o fi trebuind iubirea,
Cea care-mparte-aripi la fluturi,
Să fâlfâie spre absoluturi,
Să zbenguie, prin cer, trăirea?
Când piatra neagră-a nopții stă să crape,
Apare luna din celest pustiu,
În voaluri de damasc portocaliu,
Cu grele trene răvășite-n ape.
Mă amăgești, iubite...
cu-atât de-înmiresmatul tău cuvânt
cu ochii tăi
ca două stele pâlpâinde
In memoriam, Grigore Vieru (14.02.1935 - 18.01.2009)
De după poarta cea cerească,
Din țara ce v-a fost lăcaș,
Un clarobscur, cu umbre moi pe geană,
Învăluie o lume prin salon,
Un jazz se-nfoaie lung din saxofon
Și se topește-n fumul de havană,
Ia uite tăcerea cu trenă pâcloasă!
Auzi-i nimicul, ce clipa trosnește
Și simte-i abisul, ce-n gol te privește,
Când fruntea-ți sărută cu buza sticloasă!
Același magic mugure de soare
Își scutură pe geana mea alintul,
Când, din ghiocul cerului, răsare
Să-i lumineze lumii labirintul.
Îmi tulburi gândurile când tot treci
Pe la fereastra sufletului meu...
M-aprind de dor, dar îmi doresc mereu
Să-ți simt mătasea umbrei pe poteci.
Înhamă Timpul bidivii la carul,
Ce năvălește fără de-îndurare,
Prin viața mea. Chiar până la hotarul