Un gând ce vrea să se povestească.
Este ceva magic în felul în care o inimă
se înfioară la atingerea unui fir de lumină.
Acolo e forța de a simți lumea fără platoșă,
forța de a dansa desculț pe marginea vieții
Își freamătă apa fântâna adâncă,
Se-alintă-n comoara ei lăcrimoasă,
Cuprinde un cer și-o lună colțoasă,
Cu fața din flăcări și ochii de stâncă.
Am simțit mai întâi o adiere,
ca o umbră care-și caută trupul
într-o cameră cu pereții pestriți.
Nu era vânt.
Închid ochii lângă o liniște.
Una care nu vine din tăcere,
ci din prezență –
o liniște care oprește timpul
Predealul, văpaie a verii,
visează cu ochii deschiși
în brațele vântului.
nu toate lumânările ard pentru bucurie -
unele se aprind pentru a ține întunericul la distanță.
învățăm să vedem
Sub candela serii, aprinsă de-o stea,
Te chem la un vals ce-ar vrea să culeagă
Un ceas, un minut și-o clipă pribeagă,
Pe veci rătăcite în inima mea!
poezia mea nu începe cu idei
ci cu un oftat -
o fisură în gând
pe care o umplu
Am coborât,
ca Persefona,
printre rădăcini și oase.
De ce se sting cuvintele-n tăcere,
Când inima mai are de-ntrebat?
De ce un "cum" rămâne atârnat
În cuiul unor doruri efemere?