Dimineață
Are cunună de gânduri proaspete,
Lucește în apa înflorită.
O, grațioase și vesele culori
Ce-amarul stăpânit îl crește
Și îl va îndulci,
Căci soarele avid le va înflori,
La ce bun, ce foloase a urmărit destinul
ivindu-mă, în slăbiciunea mea, poet?
Zadarnic mi-e cuvântul; sunetul lirei mele,
cel mai armonic chiar, e tot înșelător.
Nu spui minciuni, poete. Iar lumea plăsmuita
de tine, adevăr e. Doar coardele de liră
știu care-i adevărul: în toată-această viață
doar ele călăuza cea singură ne sunt:
Progresul e-o zidire măreață – fiecare
o piatră pune; unul o vorba, altul sfaturi,
o faptă celălalt – și zi de zi se-nălța
„De aur e tăcerea și de de argint Cuvântul.”
Care profan rostit-a astfel de blasfemie?
Ce asiat zânatic, orb și mut, sfidând la fel destinul orb și mut,
Cei fericiți Natura profănează.
Pământul e sanctuarul tristeții dintr-început.
Lacrima dorului necunoscut picura zorii;
orfanele înserări palide se lamentează
Nu-mi pasă cât de puțin dacă-afară
iarbă-și împarte neaua, norii, răceală.
Arde în sufletul meu primăvara, bucurie adevărată.
Raza de soare e râsul, toată numai văpaie;
Departe de lume, cu vraja poeziei se-mbată;
universul întreg e pentru el versul frumos.
A clădit cântărețului ei, fantezia,
o casă de abur, solidă, și soarta n-o poate clinti.
Repezit a fost Sfinxul asupră-i
cu dinții și ghearele-ntinse,
cu deplina sălbăticie a vieții.
Oedip a căzut la primul atac,