Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
Frământarea mării-
Calmul depărtării...
Valul spart în spumă
Pe om îl îndrumă.
Să curgă vinul în pahare,
Sau ce mai are fiecare
Prin frigider sau debara,
Și să strigăm : Ura! Ura!
Încă o vară a trecut
Pe-o frunză galbenă, în vânt
Și pot să spun că n- am știut
Să- i adresez nici un cuvânt.
Vuiet scurs din plumb de nori...
Nu mai poți sa te strecori
Printre uzi fuioare reci,
Prin care nu poți să treci!
Printre stânci înalte curge râul blând
Și pietrele albe îl străpung pe rând.
Umbra și lumina strânse bine- în chei
De pe frunze, pietre, poți să ți le iei.
E amiaza zilei toride, existențial
Ar fi un vânt răcoros, înșurubat ancestral
În mințile transpirate de tehnologie...
Dar cine să declanșeze temuta urgie?
După infinite clipe ce-au trecut sub soare, lună,
Pașii poartă gânduri mute ce strâng amintiri cunună,
Ei zdrobesc fire de iarbă arse- în vara prea fierbinte
Și mă poartă spre pădurea de salcâm ce- o am în minte...
Sub o mână obosită
Stă o muncă împlinită
Și pe degetul cel mare
E povara de durere.
Sub vălul nopții dansul cu amintiri brodat
Îmbracă umbra stinsă a marginii de pat
Din camera confuză a fetei visătoare
Ce încă este trează sub luna iubitoare.
În umbră simți că ești mai chibzuit
Și poate simți că ești de ei ferit,
Un anonim ce nu e atacat
Și nici pe creier permanent spălat.