Să mergem să semănăm greieri.
Ogorul a fost arat cu unghia mică.
Ține pumnii: îi semănăm ca pe grâu.
De fiecare fir de grâu - un greiere,
Acum eu trebuie să mă grăbesc; o parte
din sferă încă sună-n gol și vântul
începe să se-aline. În văzduhuri,
ca-n rumeneala unui măr, se-anunță,
Praguri de foc îngrădesc creatura.
Umbrele lor sunt tăcere și nimb.
O, când sărutul-n inel mi-l preschimb,
pun o pecete pe ele cu gura.
Prin papură și sălcii plângătoare
amiaza cade-n ape, fulgerând.
Ca mlaștinile ne-am umplut de soare
și de întunecime rând pe rând.
Voi, dulci perechi în vrajbă, guri amare!
Vedeți că luna n-a ieșit din mare?
Ea - care, mai întâi, v-a fost zugrav
Elanul acelor cuvinte fu plâns
de păsări, iar umbra păscută
- în iarba grădinii uitate - de-un mânz
cu botul sub foi de cucută.
Când orizontul mării se umflă, când mă doare
atingerea vacantă de-atâtea săptămâni,
când arborii ca niște carbonizate-odoare
ridică brațe negre spre cer - de ce-ți amâni
De unde acest cearcăn de durere
pe-obrazul Frumuseții?
Unicornul în fața mării plânge fără lacrimi.
Dacă-am putea să-l întrebăm, ne-ar spune
lui Eminescu
e viu
ca aurul în pântecele unei mine
Acelei clipe nu i-am spus nicicum,
și poate n-o să-i spunem nici de-acum,
deși s-a rotunjit și pare plină
de răsuflarea noastră, de lumină.