Un gând ce vrea să se povestească.
Doamne, când i-ai dat curajul, neastâmpărul, minunea
De-a turna trăire-n ziduri și puterile în spor?
Cât de sus să-și ducă schela și privirile în zbor,
Să își afle-n strâmtul sine și văzduhul, și genunea?
Peste munții singuratici
Trec închipuite-aripe,
Un ecou s-a-ntins să țipe
Vântul codrilor fantastici.
Răcoarea serii mângâie târziul,
Împresurând cu vânt albastrul mării
Și îl ascunde-n hăul depărtării,
Cum mama-și înfășoară-n brațe fiul.
am savurat bătaia inimii
identic repetabilă
a celui care m-a spus
a celui care m-a închis în locul strâmt
Odihnește în lumină și-ntr-un nor ușor de fum
Candela catapetesmei, ca o stea pe-o boltă sfântă.
Legănat prin dulci miresme de tămâi, troparul cântă
Și înalță-arhangheli tineri, cu veșminte de parfum,
Noiembrie, cu vânt de-amărăciune
Și cu parfum anost de letargie,
Îmi treci cu răni adânci prin poezie,
Cu stol de frunze arse de tăciune.
Războinici pe cai năzdrăvani
țâșnesc zuruit din vântul pădurii.
Regele dac cu sălbatice plete
și-încruntarea-împietrită-n sprâncene
Lung suspină-afară frunza, prinsă-n vria ei bălaie.
S-a-nserat și vântu-i cântă "lerui ler", cu glas de aur,
Se așterne peste toate cu zbor rece, de balaur
Și-n răbdarea-i infinită,-ncremenirea o desfoaie.
Tu teme-te de tine
de înjunghierea năravului de-a adora înfrângeri
ascunsă îndărătul unor cuvinte goale
dar, iată,
Pe drumul unde zborul frunzei cade,
Își potrivește pașii o pereche
Atât de tânără-n iubirea veche,
Încât tăcerea-i cântă serenade.