Un gând ce vrea să se povestească.
Eu plec înspre centaurul din mine
De câte ori destinul mă închide
Între nimicuri și efemeride.
Măcar din miezul meu să pot obține
Înfipt în răzvrătirile din ape,
S-a-ntins peste văzduh, să-l lumineze,
Să țină orizonturile treze
Și să le-aducă valul mai aproape.
Purtăm în piept icoane și altare,
Ce nu-și găsesc sfințenia-n cuvinte:
Iubirea de soție, de părinte,
De mâna ce-ți aduce alinare,
Nicicând n-am râs mai tare și mai bine,
Când mi-au intrat circari în poezie.
O, Doamne, ai atâta fantezie
Când măști grimezi pe fețe filistine!
(fiului meu)
O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,
Legendă, poate, sau nălucă vie,
Alunecă prin ierburi lupul sur,
Prăpăstii și vâlcelele din jur
Îi cântă, cu ecoul, a pustie.
Să nu mimați iubirea niciodată!
E-atâta nesfârșire-n ea, când este,
E-o infinită mare-învâltorată,
Ce-și poartă valuri uriașe peste
In memoriam, Ștefan Augustin Doinaș (26 aprilie 1922 - 25 mai 2002)
Sărmanul poet cu gânduri solare
A scris cu tot focul poeme prin timp
Povești de toamnă-
pierdut la balul ploii
condurul doamnei
În cântecul trompetei lui prier,
Încununat c-un nimb de chihlimbar,
S-a-întins peste cupola lui florar,
Cu azurii lucarne către cer,