Un gând ce vrea să se povestească.
Purtăm în piept icoane și altare,
Ce nu-și găsesc sfințenia-n cuvinte:
Iubirea de soție, de părinte,
De mâna ce-ți aduce alinare,
Nicicând n-am râs mai tare și mai bine,
Când mi-au intrat circari în poezie.
O, Doamne, ai atâta fantezie
Când măști grimezi pe fețe filistine!
(fiului meu)
O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,
Legendă, poate, sau nălucă vie,
Alunecă prin ierburi lupul sur,
Prăpăstii și vâlcelele din jur
Îi cântă, cu ecoul, a pustie.
Să nu mimați iubirea niciodată!
E-atâta nesfârșire-n ea, când este,
E-o infinită mare-învâltorată,
Ce-și poartă valuri uriașe peste
In memoriam, Ștefan Augustin Doinaș (26 aprilie 1922 - 25 mai 2002)
Sărmanul poet cu gânduri solare
A scris cu tot focul poeme prin timp
Povești de toamnă-
pierdut la balul ploii
condurul doamnei
În cântecul trompetei lui prier,
Încununat c-un nimb de chihlimbar,
S-a-întins peste cupola lui florar,
Cu azurii lucarne către cer,
Un asfințit s-a scurs violaceu
Pe-arhitectura lumii și-o-înnoptează
În tânguiri de vânturi, ce-acordează,
Suave, lirele lui Dumnezeu.
Poteraș cu ochi ca iarba,
Puși la umbra de sub gene,
Lasă căile codrene
Și sulemenește-ți barba,