Un gând ce vrea să se povestească.
Se-ntuneca Golgota printre lacrimi,
Se zbuciuma cu clocot de norod,
C-a fost târât ce-i sfânt și pur prin glod,
Însângerat cu ură și cu patimi.
E joi. E ora Cinei... cea de Taină,
Cel de pe urmă crez întru credință,
O rază într-un cer de suferință,
Ascuns pe sub a nopții neagră haină.
Mâini înmuiate-n truda care doare,
Ce falnic soare-al sorții-o să răsfețe
Întinse văi și-împărății mărețe,
Ascunse-n forța voastră creatoare?
Să știi, Orfeu, că lira ta îmi cântă
Și-al zării lied, și-a pietrei uvertură;
Îmi scutură un zâmbet trist pe gură,
Îmi înflorește-o lacrimă și-o zvântă...
Dansa prin păcat curajoasă,
Cu flaut în mâini, ca pumnalul,
Să-mbie la sânu-i cuminte
Sublimul din dor și carnalul.
Tâlhar de inimi slabe, pierdut de-al meu suspin,
Îți cheamă depărtarea tot sufletul sprințar...
Te du, dar ia și dorul, să nu mi-l mai ceri iar,
Vedea-te-aș, peste vremuri, de dragoste străin!
N-aș vrea să mă iubești pe jumătate,
Așa cum își iubește timpul clipa
Și-i vântuie, nemilostiv, aripa
Între văzduh de ziuă și de noapte.
Da, îmi amintesc...
În mintea mea-i urzit un ieri tulburător,
împodobit cu mugurii stârnitelor dorințe.
Îmi amintesc cum mâna mea,
Ilenuță de la Jiu,
Cu tulpanul stacojiu
Și cu-anufură pe gură,
Dulce cuminecătură,
Alelei, scăpat-a vântul
În a primăverii casă!
Blând, mă fură necuvântul,
Pradă somnului mă lasă.