A frumuseții, Doamnă, dă-mi ideea:
Ca să ai acest păr, de raze plin,
Unde te-ai dus să cauți aur fin?
De la ce mină sau filon ai cheia?
În codrul care nimfe-adăpostea,
Silvia, mândră Nimfă, poposi ;
În arborele-n care se sui
Flori galbene-n răcoare culegea.
Șuviță fină, ce te-am căpătat
În gaj pentru un merit ce-i firesc,
Dacă, cu tine-aici și-înnebunesc,
Ce-ar fi cu păru-ntreg, frumos legat ?
Greșeli, Destin, Amor incendiar
Întru pierzarea mea au conspirat;
Erori și Soartă practic n-au contat,
Căci îmi a fost de-ajuns Amorul doar.
Meneses, falnic și ilustru neam1,
Căruia Ceru-n toate cumpănit
(Ce nu dă greș nicicând), ți-a hărăzit
Puterea să rupi scutul musulman.
Regatele, Imperiile mari
Cu timpul și mai mari au devenit;
Ori prin efortul propriu-au înflorit,
Ori prin ai artei Principi geniali.
Când lebăda-și dă seama c-a venit
Ora ce pune capăt vieții sale,
Cântec, cu voce-naltă și amploare,
Ridică peste țărmul părăsit.
Redă-i crinului alb albul curat,
Și rozelor culoarea purpurie;
Dă-i soarelui ‘napoi lumina vie
Din ochii ce condamnă la furat.
Tot timpul, crudă Doamnă, m-am temut,
Văzându-te așa ne’ncrezătoare,
Că-i neiubire-această amânare
Și fiindcă te-am iubit, că sunt pierdut.
Orfeu înamorat care cânta
În căutarea Nimfei dispărute,
În văile lui Orcus2, neștiute,
Cu harfa și cu vocea o-mbuna.