Senior Lopes, umilă starea mea
În rang ieri așa mult a câștigat,
Încât chiar voi, de toți învidiat,
Numai cu mine locul l-ați schimba.
„Ce duci cu tine crudă Moarte?” „Ziua”.
„Și când ai luat-o”? „ Chiar la răsărit”.
„Ce-ai înțeles ?” „N-am înțeles nimic”.
„Cine te-a pus?”„ Cel ce-a-nțeles vecia”.
Natura, cu ce tainică finețe
De-nșelăciuni, de lume, dă să fugă!
Permite tinereții să-și ascundă
Sub strai sărac întreaga frumusețe!
Dulci ale lui Mondego limpezi ape,
Răgaz al amintirii fericit,
Unde, perfid, speranța a reușit
Mult timp orbit cu sine să mă poarte.
Sub lespedea aceasta e îngropat,
De armele mortale văduvit,
Un Căpitan ilustru, renumit,
Fernand’ de Castro1, fie lăudat.
Aici, în Babilon, unde domnește
Răul pe care lumea îl crează;
Aici, unde Amor nu mai contează,
Și-a cărui Mamă totul pângărește;
Se schimbă vremuri, se schimbă dorințe,
Încrederea, ființa-i schimbătoare;
Lumea-i făcută toată din schimbare,
Întruna asumându-și noi tendințe.
Duioasa dimineață fericită,
De-amărăciune și de milă plină,
Cât timp în lume dorul mai alină
Doresc s-o știu mereu sărbătorită.
În lume, ani puțini și fără vlagă1
Am prins, de sărăcie blestemată;
Lumina zilei repede-mi fu luată
Că n-am văzut nici lustri cinci să treacă2.
Urca pe ceru-amiezii arzător
Păstorul blând, când turmele de capre
Lăsau pajiștea verde, ca să afle
Răcoarea dulce-a apei de izvor.