Așa trec - tulburată, stângace și solemnă.
Mă aleg dintre luceferi,
dintre nori negri, dintre fulgere,
îmi scald fruntea
Se retrăgeau în noi culorile.
Tăcută, seara ne-ngropa în noi.
Mergeam apropiați,
dar singur fiecare
Celebrez primăvara omenirii, în cânt.
Pace vouă stelelor!
Pace ție pământ!
Acum, dimineața e-naltă și plină
de arbori care tremură ușor
și de coline singure-n lumină,
ce-n respirații unice cobor.
Alcool și vânt - albastru de tristețe -
ne zugrăvește toamna chip prelung,
pe zidurile lumii clătinate;
această judecată de apoi
Demolăm.
Niciodată n-a sunat prăbușirea
atât de mult cu un imn,
ca în această vorbă - demolare,
Patru flamuri negre în salcâmii curții.
Cerul secetei, vântul secetei,
mâluri de amurg colorate greu,
Doamne, pân' la roșu,
Oraș de pietre vechi,
oraș de pietre zei,
de două mii de ani oprită-i clipa,
cu dalta-n frunza de acant.
Deschid brațele-n lături
și fug, în vânt,
în jocul cu aeroplanele.
Mă plec pe-o aripă,
O femeie plutește-n crepuscul.
Unduită de greieri,
câmpia naște stelele.